FOLLOW TWITTER
Eram încă prea tânăr și nu trecuse foarte mult timp de la decembrie 1989, iar ecourile mineriadei prin care Ion Iliescu l-a debarcat pe Petre Roman din poziția de premier (un procedeu destul de similar cu cel prin care Dragnea l-a debarcat pe Grindeanu, doar că mai violent) nu se stinseseră de prea multă vreme; acela a fost momentul în care am primit o lecție pe care n-am uitat-o, dar nici n-am reușit să o pun cu adevărat în contextul potrivit.
Nimic nu a anunțat momentul, era doar o după-amiază plăcută a lunii mai 1992. Am urmat sfatul cuiva și am apelat la un medic stomatolog pensionar destul de în vârstă, cu un nume grec pe care nu l-am uitat de atunci (și nici nu cred că-l voi uita vreodată), care închiriase un cabinet undeva prin Valea Jiului unde își trata puținii pacienți, mulți pensionari, care îi rămăseseră fideli. S-a dovedit o idee bună, pentru că era priceput, avea mână ușoară și, mai ales, nu aveai mult de așteptat la ușa lui.
Din păcate pentru relația mea cu medicul stomatolog pensionar, la numai doi ani după ce l-am cunoscut, el a decis să plece într-o lume mai bună. Dar povestea lui a rămas. Nu știu exact de ce mi-a spus-o mie, probabil pentru că a știut că, vreodată, am să o transmit și eu mai departe. (Până acum nu am făcut-o.) Sau pentru că a vrut să mă aducă cu picioarele pe pământ. Și, într-o oarecare măsură, a și reușit.
”Oamenii, mi-a spus el, nu știu ce să facă cu libertatea și chiar dacă ar ști, nu-i va lăsa nimeni să se bucure de ea. Ai văzut Piața Universității? Ce s-a ales de zona liberă de comunism? Nimic. Într-o zi, când le-a venit bine, au năvălit peste ei și s-a ales praful! Păcat că minerii noștri au fost ciomagul, că dacă ar ști ei cum or să se întoarcă ăștia odată și împotriva lor, nu se mai duceau peste bucureșteni. Da′, așa-i omul prost. Ce știe el? Gaura lui, să dea la lopată… O să le iese lor Iliescu pe nas cândva.”
Cred că am spus ceva de faptul că minerii l-au dat jos și pe Petre Roman și că sunt o forță de care politicienii ar trebui să țină seama. M-a privit gânditor și mi-a zis: ”Au fost o forță. Acum gata, au făcut prea multe. Nu mai are nimeni nevoie de ei și nici n-o să-i lase să se întoarcă împotriva lor. Nu știu dacă tu înțelegi de fapt cine sunt ei. Cum gândesc. Ți-a trecut prin cap vreodată cine sunt ăștia?”
Pe vremea respectivă nu prea aveam cu cine vorbi. Unde te-ai fi întors, dădeai de fani Iliescu. Constituția tocmai ce fusese adoptată, prin referendum, în decembrie 1991, iar Iliescu se îndrepta cu mari șanse de succes spre al doilea mandat. Despre care ulterior a pretins că este primul. Dar semne de întrebare mi-am pus, desigur, în septembrie 1991. Deși eram un proaspăt inginer stagiar, nu am reușit să înțeleg deloc motivele pentru care minerii intraseră brusc în grevă și, mai ales, să pornească în devastarea orașelor proprii și apoi spre gara din Petroșani, pentru a pleca la București.
Fiind stagiar (începând cu august 1991), în primele două luni am ”reușit” să fiu repartizat doar în schimburi de noapte și de după-amiază, pentru că nu aveam experiență, chipurile. Era, într-adevăr, mai liniște când ”conducerea” nu era prezentă. Aveam mult răgaz să vorbesc cu oamenii. Și dezbătusem cu ei mai cu seamă sentimentele confuze de teamă după tentativa de lovitură de stat care a dizolvat, din august până în septembrie în acel an, Uniunea Sovietică.
Și, deodată, câteva din femeile din schimb au început să se plângă că bărbații lor, la mină, sunt instigați să intre în grevă și să plece din nou la București, să-și ”ceară drepturile”. Despre ce drepturi era vorba, nu ne era nici unora clar. Eu am opinat că nu va pleca nimeni la București, dar că probabil minerii vor face grevă, pentru că se obișnuiseră, de când era Miron Cozma lider, să facă câte o grevă din două în două luni, la o mină, la alta, la câte un schimb sau la mai multe schimburi. Ne și întrebam cine mai muncește în subteran.
Dar au plecat. Fără veste, seara, gara s-a umplut de mineri și mai multe garnituri de tren au plecat către Craiova. Eram în schimbul de noapte și asistam fără să înțeleg la nebunia care era pe cale să se producă. ”Al meu nu vrea să plece la București și nici brigada lui. Dar e în schimbul de noapte și am auzit că vin ăia de la Vulcan să-i scoată și pe ai noști′ de la Petrila și să-i ducă și pe ei la București”, mi-a spus una din femeile din echipa de la sortare. I-am spus că nu înțeleg ce vor. Și de ce aceiași mineri din Vulcan au devastat piața din Petroșani. Ce legătură avea asta cu ”revendicările”?
Târziu, în noapte, aveam să aflăm că minerii au devastat si gara din Craiova. Noi, de sus din clădirea sortării (acum demolată, după închiderea minei) am urmărit cum mineri de la alte mine au venit la Petrila și i-au scos pe cei din schimbul de noapte. Ca să nu vină și la noi am baricadat ușile metalice de acces, dar se pare că nu erau interesați de cei de la suprafață. Dimineața, la raport, conducerea noastră era tăcută, iar inginerul șef m-a ascultat absent. Mi-a spus doar: ”Nu mai veni la noapte. Te anunțăm noi când să vii. N-are rost.”
M-am bucurat de vreo două zile de vacanță, probabil pentru că reflexele studenției nu îmi deveniseră încă de tot străine. Dar, deși obosit după o noapte agitată, am ales totuși să văd cu ochii mei piața din Petroșani. A fost impresionant, cutremurător. În drumul lor spre clădirea guvernului, minerii devastaseră piața, iar imaginea de aceea am mai regăsit-o apoi doar în imaginile cu orașele devastate din Balcani sau Orientul Mijlociu. Am înțeles atunci cum a fost iunie 1990 pentru bucureșteni.
”Aștia sunt atât de infantili și de dornici să se îmbogățească, încât nu țin cont de nimic”, mi-a spus doctorul meu. ”Uite, știi cum petrec oamenii aștia? În primul rând că nu poți să bei cu ei dacă nu accepți să fii ca ei. Este o chestie inițiatică, să știi. Ca să fii cu ei, trebuie să faci ce fac ei. Ei nu se simt bine și în siguranță decât între ei. Am fost cu ei doar o dată la o petrecere, invitat de doctorul T. Totul s-a petrecut la o cabană și a ținut de vineri până duminica seara.”
Nu am înțeles prea bine la ce se referea stomatologul meu, dar povestea lui mi s-a părut interesantă. În afară de doctorul T., care-l invitase, nu s-au rostit alte nume, dar mi-era destul de clar ca cine ar fi putut să fie ceilalți. ”Era inițiatic pentru că nevasta ta, nu mai era nevasta ta, era a oricui. Și tu puteai alege pe oricine. Erau lăzi întregi de băutură și toată TREBUIA băută până duminica seara. Ce nu se putea bea se vărsa pe jos, la flori, oriunde. Dar băutura nu putea să părăsească cabana și nici să rămână. După asta, ei aveau încredere în tine și tu în ei. La mine a fost invers. Eu n-am mai avut încredere în nimeni, dar eram oricum bătrân deja. Nu mai contam.”
Probabil că a înțeles din privirea mea că povestea lui mi se părea oarecum neverosimilă și fără legătură cu viața reală. M-a asigurat că totul este cât se poate de real și că, exact în astfel de locuri și circumstanțe se iau decizii care afectează pe toată lumea: privatizări, vânzări, cumpărări, funcții de judecători, procurori, șefi de poliție și servicii secrete, mandate de deputați sau senatori, miniștri, rectori și decani, directori de școli și spitale, venerabili de loje masonice și așa mai departe.
”Stai departe de oamenii ăștia”, mi-a mai spus. ”Și dacă ți se oferă ocazia, mai bine să o ratezi, crede-mă. Sunt bătrân și știu ce spun. Nu e lucru curat nimic din ce faci în felul ăsta.” Nu mi-a fost greu să-i urmez sfatul, și asta pentru că nu mi s-a oferit ocazia, nu pentru că sunt cine știe ce integru. Mai bine că nu mi s-a oferit.
Totul mi-a revenit foarte clar în memorie atunci când am început să urmăresc – mai întâi din curiozitate, apoi ceva mai atent – povestea medicului Mihai Lucan, cel care conducea la Cluj o clinică publică de transplant renal. Modul în care își conducea afacerile, comportamentul infantil, cinic și lipsit de responsabilitate în care a ales să se îmbogățească pe spatele unor oamnei bolnavi și disperați, cârdășia sa cu unii lideri politici, modul incredibil în care a ales să se raporteze la oamenii legii sau la colegii medici care aleg să spună adevărul, mi-a adus aminte de poveștile stomatologului meu, dar și de realitatea Armatei celor treisprezece maimuțe.
Nu insist mai mult pe acest episod, dar sunt convins că atunci când Mihai Lucan va fi trimis în judecată, în rechizitoriul procurorilor DIICOT se vor regăsi amănunte pe care acum le considerăm incredibile cu privire la viața privată a medicului Lucan, dar și privind modul în care lua deciziile, nu împreună cu colegii săi, căci nu ”erau de încredere”, ci în locuri și grupuri care nu aveau nimic de-a face cu jurământul lui Hipocrate. Personal, sunt foarte curios să văd ce va scrie în rechizitoriul DIICOT, cu privire la povestea deciziilor de transplant în cazul Victor Socaciu și Alexandru Arșinel[1].
Plecând de la cazul Mihai Lucan, poate extindem puțin cadrul pentru a cuprinde mai bine Armata celor treisprezece maimuțe și obsesiile soldaților și liderilor săi. S-a întrebat cineva de ce Ion Iliescu a decis să forțeze guvernul Petre Roman să plece și de ce acesta din urmă, chiar și după momentul 1991, a continuat să evolueze satelitar în jurul național-comunismului de esență nouă? Sau de ce (viitorul președinte ”anticorupție”) Traian Băsescu a pus la dispoziția minerilor garniturile de trenuri pentru a-i aduce la București în septembrie 1991[2], în loc să aleagă demisia imediată?
Poate cineva să înțeleagă cu claritate de ce Sorin Grindeanu, după ce în mai-iunie 2017 îi declarase război pe față lui Liviu Dragnea, a ales în cele din urmă o orbită mai prietenoasă, care l-a așezat în postul bănos de președinte ANCOM[3]; și asta după o discuție tocmai cu cel care părea să-i fie inamic pe viață?
Dar poate că cea mai interesantă relație de încredere reciprocă pe care istoria se străduiește să o scoată la lumină în ultima vreme, este aceea dintre Ion Iliescu și garda sa de corp din zielele lui decembrie 1989 și ulterior, Dumitru Iliescu – aparent un obscur căpitan, originar din județul Mehedinți, la fel ca și alte personaje destul de cunoscute: Eugen Nicolicea, Cristian Burci, Marian Tutilescu sau Adrian Duicu.
Dumitru Iliescu are o istorie ante-decembristă[4] destul de interesantă, din care putem spicui faptul că, încă din perioada liceului militar de la Breaza, a stat foarte aproape de organizațiile comuniste, iar în 1989 tocmai absolvise la Academia Militară cursurile facultății politice. Din punct de vedere profesional, așadar, structura sa era de politruc printre militarii profesioniști. În urma evenimentelor din decembrie 1989, se cheamă că acest tip de militari nu ar mai fi avut ce să caute în armată, dar pentru Ion Iliescu trecutul lui Dumitru Iliescu era…perfect, de încredere.
Dumitru Iliescu nu a dispărut niciodată din cupola sferei politice a Armatei celor treisprezece maimuțe, așa cum nici Ion Iliescu nu a ajuns nefrecventabil pentru Partidul Social Democrat; iar ambii nu au avut până în anul 2016 a-și face griji pentru anchetele penale care își propuseseră, cu nu foarte multă convingere, să elucideze evenimentele dintre 21 și 25 decembrie 1989. De exemplu, în 2014 DNA făcea publice interceptările din dosarul penal al familiei Hrebenciuc, din care se putea deduce clar cum funcționează subterana comunisto-securistă încă vie, în care rolul lui Dumitru Iliescu nu era unul minor[5].
Redeschiderea dosarelor Revoluției și citarea lui Ion Iliescu la audieri de către procurorii militari l-au amuțit aproape total (de frică) pe Ion Iliescu, dar i-au dezlegat limba (plină de venin, se pare) lui Dumitru Iliescu. Este meritoriu, poate, în plan uman, că Dumitru Iliescu i-a rămas atât de loial lui Ion Iliescu; dar relația dintre cei doi este cu siguranță mai mult decât atât. Mai ales că Dumitru Iliescu a ales să atace foarte precis Occidentul, respectiv pe oricare dintre partenerii strategici ai României care acuză puterea de la București că atentează la independența justiției: Statele Unite ale Americii și Binomul[6], pe ambasadoarea Franței[7] etc.
Faptul că Dumitru Iliescu, cel care a fost atât de discret după ce a fost demis atât de la conducerea SPP, cât și din funcția de locțiitor al trupelor de jandarmi, ori chiar și după ce fusese reactivat de Ion Iliescu în anul 2001, alege acum să vorbească public, și nu atunci când fostul său partener de afaceri, Cătălin Voicu, a fost arestat și condamnat, nu poate decât să ne ducă cu gândul la disperarea lui Ion Iliescu și a celor care i-au urmat ordinele în decembrie 1989.
Acum Dumitru Iliescu a acceptat să fie audiat de Parlament, alături, printre alții, de Daniel Dragomir, dar și să-i dea dreptate lui Călin Popescu Tăriceanu[8]. Nu este singurul care-i dă dreptate lui Tăriceanu. Lui i se alătură și Elena Udrea, cea care după 11 ani de la biletul roz… ”îi dau dreptate lui Tăriceanu și îi apreciez poziția curajoasă, constantă și argumentată în favoarea reinstaurării democrației și împotriva abuzurilor pe care le comit în România reprezentanții puterii oculte a serviciilor secrete și a justiției de tip <câmp tactic>”.[9]
Își mai aduce aminte cineva ce conținea acel bilet roz? Să vedem: ”Dragă Traiane,/ 1. Îți trimit alăturat un document redactat de Petromidia în legătură cu cercetările care au loc./ 2. Dacă ai ocazia să vorbești la Parchet despre subiect?”[10] În octombrie 2016, DIICOT solicita, în așa-numitul dosar penal ”Rompetrol II”, încuviințarea președintelui Klaus Iohannis pentru anchetarea lui Sebastian Vlădescu, fost ministru de finanțe.
O știre din anul 2008 vorbea de numirea unui oarecare Nicolae Rotileanu în funcția de consilier a lui Călin Popescu Tăriceanu, premier[11]. Nicolae Rotileanu era partener de afaceri cu premierul, dar și cu Sebastian Vlădescu. În 2010, Laura Rotileanu, iubita lui Sebastian Vlădescu, a fost surprinsă de paparazzi ”acoperind” o posibilă relație extraconjugală a Ioanei Tăriceanu, fostă soție a actualului șef al Senatului.[12] În iulie 2011, paparazzi au surprins alte scene interesante la un restaurant, din care, după Sebastian Vlădescu, au ieșit Laura Rotileanu, fosta sa iubită, și Călin Popescu Tăriceanu. Între cei doi din urmă s-a consumat un moment de tandrețe.[13]
Poate că această scenă nu are legătură cu Armata celor treisprezece maimuțe. Nu țin să vă contrazic. Vreau doar să-i aduc un omagiu fostului meu medic stomatolog, domnul Malide, și să-l asigur acum că povestea pe care mi-a spus-o n-am uitat-o niciodată. Mi-e mai ușor acum să citesc semnele unei părți bolnave a societății în care trăim.
NOTE____________________
[1] http://ift.tt/2E0GEnJ
[2] http://ift.tt/2CDChB2
[3] http://ift.tt/2lTip2A
[4] http://ift.tt/2CDCiF6
[5] http://ift.tt/2lVECgq
[6] http://ift.tt/2zyso64
[7] http://ift.tt/2lVHQAx
[8] http://ift.tt/2CF8isI
[9] http://ift.tt/2BFmMVy
[10] http://ift.tt/2CDCkgc
[11] http://ift.tt/2lTyPb7
[12] http://ift.tt/2CF8kkk
[13] http://ift.tt/2lQR15c
Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro
vezi sursa:
http://ift.tt/2CDCfZW
